Aproape doua mii de ani, asasinarea lui Caesar a servit drept model pentru crima politica, incepand sa-si piarda din actualitate abia odata cu ascensiunea anarhismului din secolul al XIX-lea.

Ea a furnizat nu doar un scenariu imediat recognoscibil - un conducator tiranic ce trebuie eliminat -, ci si un cadru moral pentru a intelege, si poate chiar a aplauda, motivele asasinului, oferind astfel o justificare pentru un act care altminteri si-ar atrage cele mai severe pedepse morale si juridice.

In mintea ucigasului, cel putin, evenimentele din 44 i.Cr. au fost de natura sa innobileze figura asasinului. Cel mai important insa, ele au perpetuat ideea ca seful statului este statul: ca trupul regelui si corpul politic sunt unul si acelasi.

Suprima-l pe unul (conform acestei teorii) si-l vei rasturna pe celalalt. Vazut astfel, asasinatul a devenit o tactica politica viabila, garantata sa determine o schimbare de regim.

Si totusi, de nenumarate ori in istorie el se va dovedi o eroare.

Introducere: asasini si "hashishin"

(Asasinatele n-au schimbat niciodata istoria lumii)
Benjamin Disraeli

Prim-ministrul de secol al XIX-lea Disraeli a facut aceasta surprinzatoare afirmatie în 1865 adresându-se Parlamentului dupa uciderea lui Abraham Lincoln de catre John Wilkes Booth - primul din ceea ce va deveni un lung sir de asasinate si tentative de asasinat prezidentiale. Fara sa pomeneasca de problemele politice care scindau atunci nordul si sudul Statelor Unite, prim-ministrul britanic l-a omagiat, în schimb, pe omul Lincoln, ale carui ultime ceasuri fusesera "simple" si "inocente", si nu pe omul de stat Lincoln.

Procedând astfel, el a subliniat punctul slab al tuturor comploturilor criminale din istorie: identificarea individului cu statul pe care îl reprezinta. Disraeli a continuat amintind despre "costisitoarea sacrificare a lui Cezar" si "moartea violenta" a regelui francez Henric al IV-lea si a printului olandez Wilhelm Taciturnul.

Nici una dintre aceste crime, afirma el, nu a schimbat cursul istoriei; nici una nu a oprit "destinul inevitabil al tarii lor".

Si totusi, asasinatul a fost folosit ca un instrument politic din cele mai vechi timpuri. Degustatorii bucatelor de la vechile curti au fost înlocuiti de agenti ai serviciilor secrete si de garzi de corp înarmate, însa pericolul inerent functiei de sef de stat nu a disparut.

De la îndepartarea tiranilor din civilizatia clasica si pâna la actualele "lovituri de decapitare" autorizate de stat, asasinatul ramâne o tactica politica, chiar daca metodele si motivatiile s-au schimbat. Conceptul de "asasin", la rândul sau, a suferit diverse transformari.

Asasinii au inspirat teama si respect deopotriva, iar imaginea lor populara s-a deplasat de la revolutionarul si actorul politic cu principii la anarhistul smintit, ucigasul platit si fanaticul religios.

Ei sunt motivati de o convingere politica, de dorinta de a schimba istoria, de setea de putere si bani sau pur si simplu de obtinerea faimei.

Ideea moderna de asasin - ucigasul profesionist, crud, nemilos - îsi are radacinile în secolul al XI-lea, într-o secta de musulmani ismailiti, "Hashishin", care a activat în Orientul Mijlociu din 1090 pâna în 1272.

În imaginarul popular, acesti razboinici erau teroarea cruciadelor, ucigând la întâmplare; în realitate însa, faptele lor erau motivate politic si îndreptate mai degraba împotriva conducatorilor musulmani decât a cruciatilor. Marco Polo a descris primul presupusele lor ispravi, care pentru imaginarul occidental formau o combinatie irezistibila de droguri, sex si moarte.

În Calatoriile sale, scrise probabil la sfârsitul secolului al XIII-lea, Marco Polo relateaza legenda fondatorului sectei "Hashishin", Hassan-i Sabbah ("Batrânul de pe Munte"), care si-ar fi antrenat asasinii în fortareata Alamut, cocotata sus în muntii Elbrus, în actualul Iran. Recrutii erau drogati si adusi în cetate, unde se trezeau în gradina castelului, "cea mai mare... si mai frumoasa din câte se vazusera vreodata".

În gradina traiau "doamne si cele mai frumoase domnite", a caror menire era sa le "ofere tinerilor toate desfatarile si placerile". Crezând ca s-au trezit în Paradis (asa spune legenda), acesti tineri erau pregatiti sa faca orice le-ar fi cerut liderul lor - chiar si sa se arunce de pe zidurile cetatii în râpa de dedesubt.

Recrutii erau antrenati sa ucida silentios, cu mare pricepere. Modul lor de operare era sa atace în locuri publice, amestecându-se apoi nestiuti în multime si lasând în urma scene de spaima si confuzie.

Puteau sa-si afirme superioritatea lasând un pumnal pe perna unui inamic puternic, pentru a demonstra ca o victima a unui hashishin nu era deloc în siguranta, nici macar la adapostul zidurilor groase ale propriei case.

Mostenirea acestor primi asasini supravietuieste în imaginarul popular - cruzimea, nevoia de a inspira teama, abilitatea aproape supranaturala de a ramâne nedescoperiti - si a reaparut odata cu miticii ucigasi cu creierul spalat din timpul Razboiului rece.

Cei dintâi asasini au poate mai multe în comun decât am putea crede cu cei care l-au înjunghiat mortal pe Iulius Cezar în 44 î.Cr., prin faptul ca erau în esenta ucigasi politici.

Fie ca a fost expresia unei revolte democratice împotriva dictaturii, fie rezultatul unui conflict între factiuni în sânul aristocratiei, semnificatia uciderii lui Cezar ca posibil proces politic a predominat în lumea antica.

Culturile ulterioare si-au însusit si au reinventat la rândul lor acest concept, astfel ca figura lui Brutus, de exemplu, era evocata de asasinii de mai târziu ca un simbol al tiranicidului îndreptatit.

Asasinarea lui Iulius Cezar ofera tiparul pentru dezbaterile filozofice si politice care au însotit de atunci înainte crima politica în lumea occidentala.

Potrivit lui Plutarh, care scria la un secol si jumatate dupa consumarea evenimentului, Brutus a justificat uciderea lui Cezar descriindu-l ca pe un dictator, lasând deoparte afectiunea personala pe care o nutrea pentru om si vazându-l doar prin relatia lui cu statul: tiranul care trebuia îndepartat pentru a salva Roma ca republica.

Justificarea pentru crima politica - tiranicid, în acest caz - a fost în repetate rânduri explorata, dezbatuta si reinterpretata de-a lungul istoriei si continua sa fie si astazi.

Dupa cum se poate demonstra, planurile de asasinat mascat puse la cale de CIA în timpul Razboiului rece pot fi vazute ca o continuare a argumentului vechilor greci conform caruia îndepartarea unui despot este justificata.

Ceea ce ramâne deschis interpretarilor, desigur, este ce anume trebuie considerat cârmuire despotica si - ca sa folosim exemplul programului american anti-Castro, întins pe mai multe decenii - cât de mult este influentata aceasta definitie de ideologia oponentului.

În Evul Mediu, în dezbaterea din jurul tiranicidului au intrat si teologii, care reinterpretau ideile clasice despre cârmuirea tiranica, incluzând chestiuni de credinta. Filozofii Greciei antice ar fi recunoscut afirmatia lui Ioan din Salisbury, facuta la mijlocul secolului al XII-lea, ca "între un tiran si un principe exista o singura deosebire de capatâi: acesta din urma se supune legii".

Dar Ioan din Salisbury si ceilalti asemenea lui echivalau dispretul fata de legea pamântului cu dispretul fata de legea lui Dumnezeu.

Tiranul nu mai era vinovat doar de ceea ce anticii descriau drept "capriciu si patima": el era vinovat de crima de erezie, care se pedepsea cu moartea. si Henric al III-lea, si Henric al IV-lea ai Frantei au fost asasinati de fanatici religiosi convinsi de erezia monarhului lor.

Crescut în credinta hughenota, Henric al IV-lea a fost aproape toata viata o tinta a asasinilor, supravietuind mai multor tentative înainte de a pieri de pumnalul lui François Ravaillac în 1610. Ravaillac nu a facut parte dintr-o conspiratie politica mai larga, dar a fost în mod clar influentat de atmosfera de intoleranta generata de razboaiele religioase dezlantuite în acea perioada.