De la început e bine sa plecam cu câteva lucruri stiute si anume: ca toti oamenii, fara deosebire, suntem în aceeasi vreme si fiii oamenilor si fiii lui Dumnezeu (Ioan 1, 12-13).

Adica, dupa trup suntem fapturi pamântesti, iar dupa duh fapturi ceresti, care însa petrecem vremelnic în corturi (2 Corinteni 5, 1) pamântesti. De la Dumnezeu iesim (1 Ioan 5, 19), petrecem pe pamânt o vreme si iarasi la Dumnezeu ne-ntoarcem.

Fericit cine se-ntoarce si ajunge iar Acasa, rotunjind ocolul. Aceasta e cararea. Unii însa nu se mai întorc…

Sunt cei ce asculta de o vraja vrajmasa, care îi scoate din cale si, cu pofte pieritoare, îi încâlceste în lume. Vraja aceea, a pacatului, cu vremea le slabeste mintea si în asa fel le-o întoarce, încât ajung sa zica binelui rau (Isaia 5, 20) si raului bine si din fiii lui Dumnezeu se fac vrajmasii lui Dumnezeu. Vremea li se gata, lumina mintii li se stinge… si asa îi prinde noaptea (Ioan 9, 4) - moartea - ramasi rataciti de Dumnezeu si neîntorsi Acasa.

Aci e toata drama omului cazut între tâlhari pe când se pogora din Ierusalim la Ierihon (Luca 10, 30), adica a lui Adam cu toti urmasii, parasind Raiul pentru lumea aceasta. Dar s-a pogorât din Ceruri Samarineanul milostiv.

El e Cel ce ne-a facut datori sa stim: ce suntem, cine ni-s Parintii, de unde venim, ce-i cu noi pe-aicea si, într-o lume cu viclene primejdii, cum sa ne purtam, cine ne cheama Acasa si cine ne-ntinde momeli?… Ca de la cârma mintii atârna încotro pornim si unde sa ajungem.

(Arsenie Boca)