Eugen Simion : M-a interesat si continua sa ma intereseze destinul acestui mare scriitor care a parasit o literatura si îsi gaseste greu locul în alta, pe masura talentului sau.

Continua sa fie obsedat de împaratia frigului si, iata, împaratia îl marginalizeaza. (…) „Pe ce lume sunt?“ se întreaba el. într-o lume, oricum, în care toate se amesteca si se complica.

Petru Dumitriu l-a aflat în exil pe Dumnezeu si Dumnezeu l-a salvat de câteva ori. îl va salva, oare, pâna la sfârsit? Este întrebarea pe care si-o pune în mai multe rânduri prozatorul si la care, în cele din urma, tot el va trebui sa raspunda…

Nu si-a pierdut credinta în literatura. Continua sa scrie, are proiecte, scrisul ramâne pentru el un mod de existenta. Ma întreb daca exista, în fapt, o alta cale pentru un scriitor adevarat… 

Petre Dumitriu : Mie îmi place viata ca sa muncesc, sa iubesc si sa fiu iubit. Vorbind de iubire în sensul cel mai larg, în care, de exemplu, e cuprinsa prietenia. Da, sa iubesti oameni care au trait, oameni de pe vremuri, creatii omenesti.

Deci în sensul asta iubesc în multe feluri si sunt iubit asa cum sunt eu, acela care sunt. Din cauza asta moartea, pentru mine, e un lucru cumplit si detestabil, dar îl recunosc, îl constat.

Este soarta noastra si cât sunt eu de crestin…, prost crestin… nu sunt un bun crestin... dar sunt un crestin care se roaga si-l iubeste pe Dumnezeu si îl iubeste pe Isus Cristos — Dumnezeu-Fiul — si un om care se roaga Sfântului Duh si lui  Dumnezeu-Unul si Trei… asa cum sunt, am mari îndoieli în ce priveste moartea.

Eu nu stiu daca viata continua în vreun fel sau reîncepe. Nu stiu daca exista o înviere. (...) Poate ca teama de moarte e si ea o eroare. Poate ca ne înselam si crezând ca murim cu totul.

Nu stiu. Nu sunt eu acela care ar îndrazni sa spuna: daca crezi în vesnicia sufletului, te înseli, esti un naiv. Nu voi spune asta niciodata.