Poate cel mai important lucru pe care il reuseste romanul Copiii Dunei este sa dea un argument cu o valoare deosebita acelora care cred ca rolul literaturii science fiction este taramul pe care iau nastere intrebarile filozofice esentiale.

Discutia din desert dintre Paul Atreides, Propovaduitorul, si fiul sau Leto este un dialog filozofic in stil clasic platonician, o pagina de gandire ce ar putea sta in orice lucrare de filozofie.

"Nu cred cu patima in adevar. Nu cred decat in ceea ce creez eu," spune simplu Leto. Aceasta afirmatie, care poate fi considerata in esenta o adevarata doctrina, combinata cu contextul mesianic in care sunt situati cei doi interlocutori, arata extraordinara profunzime a acestui roman, plasandu-l in acelasi timp in galeria celor mai importante contributii, venite de pe taram literar, la filozofia sfarsitului de secol XX.

Copiii Dunei nu are invataturi practice, nu e in nici un fel didacticista, nu cade in puericultura, dar pare astazi mai adevarata decat oricand pentru parintii care isi vad copiii conectandu-se intim si de la varste extrem de fragede, prin Internet, cu gandirea si experientele intregii civilizatii umane.