Cartea este scrisa pe un ton alert, fara verbiajul tipic lucrarilor de istorie a locurilor si obiceiurilor care l-ar face pe cititorul contemporan sa dea bir cu fugitii pe internet sau aiurea.

Dimpotriva.

Limbajul simplu, accesibil tuturor, culoarea locala redata si textual, dar si imagistic (caci cartea contine o multime de imagini, fotografii ale locurilor, portrete ale oamenilor, poze de grup) aduc parca veacul trecut mai aproape si fac Micul Paris mai prietenos si, din multe puncte de vedere, un oras mai atractiv decât ceea ce vedem azi.

Dincolo de distractia privata, în familie, cu întâlniri galante si reuniuni somptuoase, în care muzica, dansul si lectura erau în centrul atentiei în saloanele bucurestene, existau si placerile iesirilor în oras, la sosea, în gradini, cafenele, cluburi, restaurante si cofetarii, la teatru, opera, cabaret sau cinema, la bâlci ori la circ.

Spectacolul strazii era viu, amestecat, plin de contraste, luxul si extravaganta facând casa buna pe bulevarde cu saracia si peticul.

Pe vremea când mahalaua denumea un cartier si nu avea întelesul peiorativ de azi, locuitorii se întâlneau la porti în fiecare seara ca sa stea la taclale, cu cafea si narghilea. Iata de unde vine numele strazii Scaune, din spatele Spitalului Coltea, în centrul Bucurestiului: Victor Bilciurescu îsi aminteste ca (…) “pe strada aceasta s-a pomenit mai demult obiceiul ca în fiece zi de vara fara ploaie, dupa ce se lua masa de seara întotdeauna devreme, pe la 6 seara, fiindca lumea de atunci se culca devreme ca sa se scoale odata cu zorile, se facea cerc la poarta; gospodaria careia îi venea rândul la sindrofie poruncea sa se scoata scaunele la poarta si toti ai casei împreuna cu vecinii de peste drum si de pe laturi se asterneau pe sindrofie, sorbeau din cafea si din ciubuc, iar pe la 8 gazda batea din palme  sa vina slugile care carau scaunele în casa.”