„Epistolele, cartolinele, plicurile lipite nervos, tandru, otravit, duios, razbunator sau iubitor i-au ocupat lui Cioran aproape fiecare dimineata cale de jumatate de veac.

Fie ca scrisorile veneau de la nebuni, ratati, depresivi, femei isterice si potentiali sinucigasi, fie ca-i scriau parintii, fratele, fostele amante sau prietenii exilati – mai mult sau mai putin legionari, homosexuali, securisti –, traducatorii, editorii, admiratorii, fie ca se numeau Beckett sau Michaux, Eliade, Noica, Liiceanu, Bucur tincu, Arsavir Acterian, Sorana topa, Sylvie Jaudeau, Wolfgang Kraus ori Armel Guerne, fapt e ca Scrisoarea reprezinta în biografia literara a lui Cioran un capitol distinct, tulburator, cât se poate de binesocant.

Cioran este cea mai frumoasa nebunie a literelor române. Cum sa-i refuzi corespondenta, adica iubirile si furiile, îndoielile si resemnarea, confesiunile sufocate de disperare, elanurile erotice de-o tardiva predare de sine, lectiile de cumintenie politica, nostalgia Sibiului, spaima fata de «amurgul Occidentului» si energiile periculoase ale Rusiei?

 «În fond, spune el, cartile sunt accidente, scrisorile – evenimente, de aici suveranitatea lor.»

Acestei superbe suveranitati am încercat sa ma supun cu filiala, jucausa obedienta.“ (Dan C. Mihailescu)