Era în 1971. Faceam armata, departe de casa, la o unitate militara (a carei amplasare n-o divulg, întrucât constituie un secret militar!). Îmbracat într-o uniforma de culoare kaki, încheiata pâna sub barbie, cu cascheta pe cap si cu bocanci rigizi în picioare, participam la marsuri grele si la istovitoare exercitii de tragere cu pistolul automat.

În scurta vreme ne-am procurat un exemplar din romanul Dulce ca mierea e glontul patriei si l-am citit aproape toti, trecându-l din mâna în mâna, asa cum ne dadeam uneori tigarile aprinse, când nu aveam destule.

Ne-a placut foarte mult, ne-a încântat. Ne recunosteam propriile trairi în paginile cartii, regaseam acolo si viata militara, cu precisele ei ritualuri, si tipurile de ofiteri superiori sub comanda carora ne aflam, si sentimentul de libertate ametitoare încercat în permisii, si sexualitatea reprimata, generând deopotriva înfruptari lacome din trupurile femeilor si iubiri romantice, de obicei încheiate prost.

Totul, totul era asa cum stiam, dar avea ceva în plus, o însufletire, o intensitate a culorilor de negasit în viata obisnuita.

Alex Stefanescu