Umor romanesc de calitate...aventuri pseudo-politiste din Calea Mosilor pana la la Comarnic, Delta Dunarii si Coltii-Lupchii.....
Cuprinde romanele: De-a v-ati ascunselea, De-a puia gaia, De-a baba oarba, De-a bîza.
În "De-a puia Gaia", un scriitor-detectiv, dornic sa descopere pacea necesara actului de creatie, ajunge, din locuinta sa din Calea Mosilor, la Comarnic, într-o pensiune a unei anumite doamne Marita Nachtigal. Intrigi complicate se nasc în acest spatiu si zadarnicesc pornirile de natura artistica ale scriitorului. Al Conan Doi este eroul central al unui roman pe jumatate politist, pe jumatate fantastic, plin de umor.
În "De-a baba oarba", încercarile disperate ale maestrului Conan Doi de a gasi un spatiu propice scrierii unui roman politist continua. Dupa rateul din pensiunea Nachtigal, Conan ajunge într-o asezare prahoveana, Coltiilupchii, bântuita de mistere.
"De-a v-ati ascunselea" reia firul rateurilor scriitorului, în încercarea sa de a afla linistea creatiei. De data asta se afla în Delta Dunarii – Mila 41, unde, în loc de mult-visata detasare, scriitorul descopera un adevarat "bâlci rural", în care aerul Deltei se confunda cu aburii alcoolului.
Personajul Al Conan Doi se afla la cea de-a patra încercare a sa de a scrie un roman politist în "De-a bâza". Marele detectiv e însotit de alti trei eroi extravaganti: Babacu, Biba si Babanu.
Fragment "De-a puia gaia":
Pîna sa-mi recapat vederea, ma pomenesc luat de mîna si cineva începe sa pompeze cu ea, gata sa mi-o dejghineze din umar.
- Isaiia Finichi! Dati-mi voie sa ma recomand o data! Vechea dumneavoastra cunostinta. Imposibil sa nu va reamintiti de mine...
Mai lucreaza de cîteva ori la mîna mea, în care timp (destul de îndelung), încep sa disting o fata rotunda si latareata, turtita ca un taler, asezonata cu niste late pline de rumegus, cum se poarta de cîtava vreme printre clientii café-barurilor de pe marile bulevarde.
Chipul înversunatului mi se pare cunoscut. Isaiia Finichi? Parca am mai auzit undeva numele acesta. Individul este bondoc, poarta si el niste blugi, întocmai ca Lucky-Lucky, numai ca-s ceva mai slinosi si rosi; numeroasele curele si cureluse îi vrîsteaza vindiacul subtire, prevazut cu multiple si inutile fermoare. De curele atîrna cîteva aparate fotografice, vreo trei sau patru, un mega-flesh japonez, niste exponometre, precum si alte ustensile moderne din dotatia unui fotoreporter contemporan.
Ne-a fotografiat prin surprindere. Înca mai are aparatul în mîna stînga. Se uita prelung la mine, contrariat ca nu-l recunosc.
- Pai, n-ati colaborat la noi, la "Actualitatea", cu reportajul ala de la Sibiu?... Crima din strada Haller!...
În sfîrsit mi se aprinde dioda. Cum sa nu mi-l amintesc? E unul din cei mai aiuriti fotoreporteri ai "Actualitatii". Omul care fotografiaza orice si oriunde. Dar cu latele care-i curg de-o parte si de alta a capului, nu mai seamana deloc cu persoana pe care o vazusem la redactie. Numele, ce-i drept, i-l uitasem, desi nu-i un nume obisnuit.
- Ce mai faci, dom'le Finichi? Ce mesteresti pe-aici?
- Vacantier, dom'le Conan, vacantier. Aici îmi petrec totdeauna concediul. La madam Nachtigal... de ani de zile...
- si-n fiecare an, îmi ramîne dator cu cîteva sute de lei...
Coana Marita îi mai reteaza din entuziasm, furnizînd aceasta informatie ce nu pare sa-l bucure din cale-afara.
- Vai de mine, venerabila doamna, dar pîna la urma nu vi le-am achitat?
- Sigur ca nu! si mai slabeste-ma cu venerabila, ca tot nu-ti reduc din datorie. De fiecare data ma aiuresti... ba c-ai ispravit banii, ba ca mi-i trimiti prin posta, ca-mi vei face fotografii pentru ei, de parca as avea nevoie de fotografiile matale acum, la vîrsta mea. De ce nu m-ai tras în poza cînd aveam saptezeci de kile si treizeci de ani?... stii ce, dom'le Sica, te-asteapta cineva afara... nu vezi ca sîntem ocupati?...
Madam Nachtigal se poarta cu el cam aspru, dar sever (dupa cum obisnuieste sa zica tanti Ralita). În doi timpi si trei miscari, îl evacueaza din living-room. si în rastimp ce Isaiia Finichi se plaseaza pe-o orbita mai îndepartata, coana Marita îmi dicteaza autoritar:
- Hai, dom'le Conan, muta-ti sase-unu ala pe care l-ai dat, ca ne-apuca noaptea... Lasa-l pe Sica. M-am saturat de el, ca de mere coricove. Mereu se tine de tîmpenii dintr-astea. Nici nu-mi dau seama ce-o tot fi învîrtind cu aparatele alea. Ce fotografiaza?...
Fragment "De-a baba oarba"
In vreme ce ne înghesuim unul în altul, înfigînd astfel ghimpii si mai profund, apare si "bondarul". Care-i de fapt, o dubita TV, destul de hodorogita si cu motorul bun de dat la fier vechi. Altminteri n-ar fi stîrnit vaetul acela de turboreactor ragusit, de intrasera în rezonanta toti brazii din preajma noastra.
Întrucît dubita a sosit cu farurile stinse sau nici nu le poseda (data fiind vîrsta înaintata) n-avem posibilitatea sa observam cine-i personajul de la volan. Mai ales ca nici nu se grabeste sa coboare. Ciudat! Îi suflu Milicai:
- Ce are de gînd? N-ai impresia c-asteapta ceva?
- Ba da... Dar, daca mai zaboveste mult, va sa ne extragem ghimpii cu penseta, la dispensar...
Abia peste vreo cinci minute se îndura de noi. Cetateanul care se da jos din cabina, un individ vînjos, destul de rotofei, chiar c-un început de burtica, trînteste portiera dubitei de-i sare vopseaua, dupa care se îndreapta în directia pesterei. Priveste cîteva clipe suspicios în jur, apoi, dînd din mîna, patrunde în grota, luînd-o pe urmele ocupantilor trasurii.
Aud un fluierat lînga mine, dar nu-i Milica, ci Romanita Curentu.
- Pai, asta-i Laie al lui Parsolea... de la cooperativa. Iar dubita-i a lu fi-su, care lucreaza la Cîmpina... Se întîlneste, pe semne, cu Polina!
- si asta? - geme îndurerat Geca Zbant, scrîsnind din dantura.
- Pai, e unchiu-sau, tovarase veterinar... Om mare, neamuri la Ierusalim si la Cîmpina... Ca, daca nu era el sa unga osiile, nu mai ajungea Polina moasa, în vecii vecilor amin!...
Ar fi cazul sa vedem ce se întîmpla în pestera. Deci, dau comanda:
- Afara din groapa, fratilor, si repede dupa el!
Ajutîndu-ne, în masura posibilitatilor, unul pe altul, reusim sa parasim capcana fara prea mari vatamari. Ne scoatem ghimpii, strîngînd din ochi si din buze, si ne scuturam vestmintele. Dar n-apucam sa facem un pas, iarasi ne-aruncam disperati în gropan. Fiindca, din nou, se-aude un bondar. De data asta, ceva mai mititel, judecînd dupa tîrîitul motorului.
Primii ghimpi, din prima coborîre, au fost niste biete pioneze pe lînga cei care ne sfîrteca acuma, probabil de dimensiunea unor cuie de 8, din cele folosite la confectionarea lazilor de ambalat buldozere. La vederea motocicletei ce apare la coltul drumeagului, avem toate motivele sa ne consideram neîndreptatiti. De ce niste ghimpi atît de supradimensionati, cînd avem de-a face c-o biata tîrîitoare, sub 98 cm. În loc sa fim onorati de-o autobasculanta de 10 tone, pe masura piroanelor din trupurile noastre.
Nea Romanita Curentu, care pare sa cunoasca întreaga populatie din regiune, ne susoteste rapid, explicîndu-ne cine-i motonautul:
- Pai, asta-i Titu Margiolea, responsabilul bufetului din Adîncuri!...
Imediat îmi sare o siguranta:
- Cum ai spus? Adîncuri?... Care Adîncuri?
- Catunul de lînga Secaturi... De unde-i, de fapt, si nea Lae al lu Parsolea, ca la noi, la Coltiilupchii, el îi strainas... Mutat în averea lu' socru-sau...
si eu care, tot timpul, îmi imaginasem alt soi de "Adîncuri"!
Motociclistul trage lînga dubita, priveste în jur, apoi porneste si el spre intrarea grotei.
- Iesiti, baieti, ca-l pierdem si pe-asta!
- Omule, as zice sa nu ne grabim! - ma tempereaza Iermolai. Daca mai vine vreunul? Chiar si pe-o bicicleta... Îti dai seama ce ghimpi ne asteapta?...
Însa pe Zbant îl framînta o problema care nu-i da pace si-l chestioneaza intempestiv pe nea Romanita.
- Sa nu-mi zici ca si asta-i unchiul Polinei, ca nu te cred! Nu vazusi ce tantos coborî de pe prapadita aia de motoreta? Puteai sa juri ca-i Steeve McQuinn în cursa aia de pomina, cînd îi duse de nas pe nemti. Ce-are el de împartit cu Polina?...
- Tovarasu veterinar, dar mai astîmpara-te - glasuieste nea Romanita, sîcîit de-atîtea banuieli -, sigur ca are... Sînt veri primari, dupa mama, iar dupa lege trebuie sa-si împarta între ei ograda mostenita de la raposata tilimindroaica, moarta de febra moftoasa, care-l înfiase pe orfanu' lu' sor-sa, moarta si ea tot dintr-un moft de încurcatura de mate...
Daca nu-l întrerup acum pe nea Romanita, ne va prezenta întreaga situatie de cadre a familiei tilimindriu, care-i imposibil sa fie lipsita de alti veri si nepoti, cumetri si cuscri, nasi si fini. Asa ca-l invit:
- Nene, du-ne în pestera! Cred c-ai mai fost înauntrul Gusteritei, nu?
- Nu! - îmi raspunde jenat Curentu. Dar ma descurc... Am fost în alte pesteri... La Scortoasa, apoi la Bîta Dracului... Toate-s la fel, gauri în piatra muntelui...
