Fragmente:
Îi luase nasul - si “supra“ (supraccontrolul, adica) - buletinul. Ce se face ea, ca i-a luat nasu’ buletinu’. Am luat-o de gît si am culcat-o pe bratele mele, ca sa poata sa plînga în liniste. A plîns, s-a racorit. A venit, pîna la urma, mai tîrziu, nasul, si, dupa îndelungi negocieri si tratative, i-a dat “bolintinu’ “ înapoi.
S-a înseninat. I-a trecut. A început sa rîda. Sa se hlizeasca ca proasta. Desi era lume în compartiment, mi-a înconjurat gales capul cu bratele si m-a sarutat.
Corect ar fi sa spun: m-a mozolit îndelung pe gura, stîrnind gelozia si salivatia sustinuta a gospodinelor cu un picior în menopauza, cele din compartiment, care crosetau un ciorap al sotului, copilului, semenului-frate. A iesit pe hol sa fumeze o tigara, vadit excitata de caldura care se întarise în pantalonii mei si care îi forfotea pe sub fusta, asa cum statea în bratele mele, în compartiment. Fata îi era rosie si ardea toata.
Din cauza supraexcitatiei, mîna îi tremura pe tigara. Dungile pantalonilor mei i se impregnasera delicios pe picioare. Pielea ei era vrîstata cu rosu. Pun pariu ca i se umectasera chilotii. De dorinta. Am fi putut face schimb. Amîndoua perechile erau uzi. Pe hol am vorbit despre Meister Eckhart si nasterea dumnezeului în sinea omului.
Tocmai îsi pregatea teza si voia sa mearga la Olimpiada, rugîndu-se în gînd sa-i cada Johannes Eckhart, teologul din secolul treisperezece. Citea foarte mult, în ultima vreme, despre pedagogia de tip Waldorf si aplicarea ei în România. Avea, totusi, multe lacune aici: nici macar nu stia cine fusese initiatorul pedagogiei Waldorf si daca prima scoala Waldorf fusese la Viena sau Stuttgart. Nici eu nu eram foarte în tema, dar, oricum, aveam un mic pospai de cunostinte în plus, mai ales ca unul dintre gînditorii mei favoriti (un foarte merituos pedagog, înainte de toate) fondase, la începutul acestui secol, scoala Libera Waldorf la Stuttgart.
A terminat tigara - si a stins-o de centura metalica, înconjurînd fereastra trenului. Am privit-o lung, visator. M-am scuzat, spunindu-i ca ma întorc “imediat “si m-am dus lînga toaleta alaturata, oarecum presat de o mictiune rebela si, mai ales, iminenta.
N-am închis, din indolenta, usa, cu zavorul, pentru ca nu aveam de gînd sa zabovesc decît foarte putin. Mîna mi-a alunecat mecanic spre fermoar, iar cu cealalta m-am sprijinit de peretele toaletei. Nu stiu daca a ezitat mult, daca i-a fost rusine sau teama, ori numai pofta, dar m-am pomenit cu ea strecurîndu-se înauntru, în încaperea atît de strîmta, apoi tragînd, cu o mîna hotarîta, zavorul în pozitia închis. Atunci am stiut ca, în subcontstient, mi-o dorisem si eu.
Am trecut destul de usor de la Meister Echkart la mîngîieri patimase. I-am tras sînii cumva iesiti deja sub bluza desfacuta. Nu erau mai mari de o portocala de dimensiuni medii. Nu stiu daca Meister Echkart ne vedea sau ne auzea, dar noi cautam fiecare, pe pipaite, dumnezeirea, în afara noastra, într-o toaleta de tren rapid. Pielea ei era minunat de moale si am rezemat-o cu spatele de panoul electric care, ca de obicei în orice tren din lumea asta, îsi balînganea enervant capacul deschis.
În ea era multa umezeala, de parca o colindase o turma de melci. Era un copil, un copil cu niste picioare filiforme, cu putin par castaniu-rosietic pe picioare. Cînd am întors-o, mai tîrziu, cu spatele, la al doilea amor, am descoperit cu emotie rozeta ei usor violacee si incredibil de mare, care ar fi excitat instantaneu un batalion de babalîci neputinciosi, tocmai Evadati din azile.
M-am luptat îndelung cu pofta de a o avea acolo. As putea fi mîndru. Am rezistat. Puah! Sînt un prost, care a ratat-o acolo, zice partea cea mai rea si mai întunecata a sinelui meu. Sînt un bou care putea sa i-o puna acolo si, invocînd prostesti si eventuale remuscari ulterioare, si-a scopit pofta.
Acolo. Ce bine ar fi fost acolo. Acolo unde nu s-a întîmplat si, probabil, nu se va mai putea întîmpla niciodata. Acolo unde ea e roz si minunata si neînceputa si sfincterul ei tresalta ca o roza fugita din regnul vegetal în cel animal si intrata în calduri. Fornaie. Ca un cal de rasa. Îsi întinde boticul spre mine.
