"Contradictiile si ponegririle fac din Octavian Goga o personalitate puternica, complexa, interesanta, incitanta, vie.

Un om despre care se pot spune doar lucruri bune nu e interesant", îmi spunea cineva deunazi.

Amintirile unui om sunt extrem de pretioase. Viata însasi nu e decât o suma de amintiri. Ele reprezinta trecutul fiecaruia dintre noi, sunt relicve spirituale sacre.

Cine s-ar desparti de ele? Cine le-ar îngadui pângarirea?

Octavian Goga, însa, face parte din tezaurul de amintiri al poporului român.

Cel stropit cu lacrimi de sânge. Cine scuipa pe ele va culege furtuna. În tara lui "pâine buna rea" sau în "neagra strainatate" oricine vrea sa te cunoasca, ca sa te admita drept semen sau nu, te întreaba de trecutul tau.

Au cumva românii vreun trecut fara patimirea al carei întâi cântaret a fost Octavian Goga? Trecutul îsi are legile si pârghiile lui, prin care controleaza atât prezentul (despre care Eugen Ionescu spunea ca trebuie cladit pe Eternitate), cât, mai ales, viitorul.

Cine îl ignora sau îl sfideaza e condamnat a priori sa plateasca scump, caci trecutul e imuabil si inflexibil.

Pledoaria de fata nu-si gaseste alta motivare (Octavian Goga nu are nevoie de aparatori, nevinovatia lui la fiecare ism fiind mai mult decât evidenta) decât dorinta de a nu le lasa injustitiarilor satisfactia lui Qui tacet consentire videtur, în ciuda faptului ca, suntem constienti, e doar o clamare în pustie...

Tatal meu, Ioan Goga, îmi spusese cu limba de moarte: "- Poti pierde totul, ti se poate lua totul, dar undeva, acolo, înauntru, exista acea scânteie de divinitate si de românitate la care nimeni si nimic în vecii vecilor nu va putea ajunge..."

A fost, de altfel, si singura speranta si singura mostenire pe care ni le-a lasat.

La nivel national, întretinerea acelei scântei de divinitate si de românitate ne-o asigura însasi întemeierea noastra spirituala pe opera gogiana.