„Hristos în Liban” este un cânt închinat suferintei si sacrificiului, pe care autorul îl asterne pe papirusul memoriei literaturii universale în urma unui sejur de opt luni, petrecut în 1979, într-o manastire din apropierea Beirutului.

Este martor ocular al macelului la care au fost supusi maronitii din partea musulmanilor, un popor de la început crestin si tot de atunci mai obisnuit cu suferinta si moartea decât cu viata însasi.

Maronitul primeste suferinta si moartea nu pentru ca n-ar putea lupta împotriva sau pentru ca s-ar fi prea obisnuit cu ele, ci pentru ca stie ca acolo unde nu este suferinta si moarte nu exista înviere

(Lucian Blaga).

Învierea lui Hristos este iubirea lui Dumnezeu care asigura rezolvarea si biruinta fiintei umane. Adevarata iubire înseamna a spune cuiva Tu nu vei muri niciodata!

(Gabriel Marcel). Poporul maronit îsi asuma suferinta pentru ca Dumnezeu i-a declarat „Tu nu vei muri niciodata!” si pentru ca mai stie din Scriptura ca Libanul este salasul lui Dumnezeu, care în veac nu se va clinti.

Îmbarbatati de cuvântul Mântuitorului „Îndrazniti, Eu am biruit lumea!”, maronitii nu vor coborî de pe cruce decât pentru a urca în cer, iar daca ora 25 va veni pe nesimtite, ei stiu ca Dumnezeu va face „un pogoramânt pentru ei si-i va trece direct de pe cruce, de pe pamânt, la cer, în ora vesniciei, fara sa-si paraseasca trupurile lor de carne si sa le lase în vestiarul cimitirului, pâna la înviere”.