Intors la Sankt Petersburg dupa un lung tratament la un sanatoriu din Elvetia, printul Lev Nikolaevici Miskin este luat in ris de inalta societatea a orasului, care il socoteste sarac cu duhul. Miskin se poarta mereu cu o sinceritate stingace, luata de majoritatea oamenilor drept prostie sau perfidie.

In puritatea lui, Miskin se simte atras, din motive diferite, de doua femei de situatii opuse: Aglaia Ivanovna, femeia „cinstita”, de familie buna, de care e indragostit, si Nastasia Filippovna, femeia „compromisa”, de care printul se simte legat poate chiar mai profund, prin compasiunea pe care i-o inspira.

Idiotul este romanul unei perpetue surprize, al nehotaririi si al reactiei convulsive a umanului fata de faptele unei societati violente care, in lipsa ratiunii, se conduce dupa instinct si patimi.

„Ideea principala a romanului este infatisarea unui om intru totul sublim. Nimic nu-i mai greu pe lume, mai ales acum... Voi aminti ca dintre chipurile sublime ale literaturii crestine cel mai apropiat de desavirsire este al lui Don Quijote. Dar acesta este sublim numai pentru ca, in acelasi timp, este si ridicol. Pickwick al lui Dickens (o idee infinit mai slaba decit Don Quijote, totusi imensa) este si el ridicol, tocmai prin asta fiind cuceritor... Jean Valjean este si el o tentativa puternica, dar trezeste simpatia datorita teribilei sale nefericiri si prin faptul ca societatea este nedreapta cu el. Pe cind la mine nu exista nimic, nimic asemanator...” (F.M. Dostoievski)

„Poate cea mai cunoscuta sentinta dostoievskiana din romanul Idiotuleste formula unei utopii estetice: «Frumusetea va mintui lumea». Este una dintre temele «serioase, erudite, sublime», alaturi de altele cit se poate de «realiste», cum ar fi pedeapsa cu moartea sau situatia economica a Rusiei, care il obsedeaza pe eroul principal. Nu se poate sa faci parte din «lumea asta», din inalta societate rusa, daca pui atita suflet in propriile-ti idei. Risti sa nu ai aderenta la ea, sa fii luat drept un «idiot». Ceea ce cu printul Miskin se si intimpla.” (Emil Iordache)