„Cartea aceasta am scris-o mai întâi în frantuzeste la Paris, în 1958-1959.

Era un moment dramatic al istoriei noastre si al vietii mele în particular: deznadejdea de dupa înabusirea revolutiei ungare din 1956, deceptiile mele din anul petrecut la Radio Europa Libera, la München, grava dezbinare dintre mine si sotia mea…

E o carte trista si profund pesimista de la mijlocul vietii mele, în care trec pe seama eroului, Georges Milesco, mai toate avatarurile vietii mele de pâna atunci.

Am dat manuscrisul amicului meu Emil Cioran ca sa-l citeasca.

Mi-a spus cam asa ceva: „E bine scris, dar ai prea putine sanse s-o publici… Nu e în stilul «noului roman» [Nathalie Sarraute, Alain Robbe-Grillet…]. Apoi, participarea la razboiul împotriva Uniunii Sovietice, atât de îndragita de frantuji!… Dar, daca ajungi odata cunoscut în alt domeniu [se gândea la teza mea de filozofie a istoriei], poate ai sa poti“…

Acel moment s-a prezentat vreo 45 de ani mai târziu, în România, si am îndraznit sa public cartea, tradusa de mine în româneste.

A fost însa singura mea carte care sa se vânda foarte încet, pe când toate celelalte se cumpara cu miile si chiar zecile de mii.

Cauza probabila era confuzia dintre numele eroului si cel al spatarului Nicolae Milescu (care, fie zis în paranteza, nu s-a chemat Milescu niciodata, ci doar „Nicolae Spatar“… Milescu a fost numele luat de frate-su dupa o mosie a nevestii)!

De aceea, în editia a doua, am modificat putin titlul si am pus subtitlul „Roman autobiografic“ — caci e, cu schimbari inerente unui roman, viata lui Neagu Djuvara în tinerete si adolescenta, ca o prelungire în trecut a Amintirilor din pribegie.