Filosofia post-renascentista este asociata îndeobste cu “triumful ratiunii”, al metodicului si sistematicului care asigura certitudinea achizitiilor cognitive. Aceasta interpretare se sprijina pe observarea unei preocupari – evidenta în secolele al XVII-lea si al XVIII-lea – pentru întemeierea cunoasterii de orice tip pe o baza incontestabila.

Idealul de procedura este preluat din cea mai „sigura” stiinta, matematica, si aplicat tuturor celorlalte stiinte si, nu în ultimul rând, filosofiei.

Austeritatea metodologiei justifica renuntarea la Traditie, la Autoritate sau Dogma, la ideea de postulat sau prejudecata venite din „afara” ratiunii si, în cele din urma, se renunta si la exigenta oricarei medieri, teologica sau metafizica, procesul cunoasterii.

Filosofia se elaboreaza pe sine în laboratorul gândirii, izolata de orice circumstantialitate stânjenitoare, de orice contact impurificator cu pasiunile sufletului sau cu incoerentele vietii concrete (sociale, economice, politice) a oamenilor.

Astfel „eliberata”, filosofia reconsidera, de exemplu, intuitiile materialiste ale gândirii antice (tendinta ilustrata de monadologia lui Leibniz) si încearca edificarea unei etici pur rationale.

Însa filosofii tratati în acest volum fac vizibila, prin însesi sistemele lor, tocmai „limita” la care ajunge ratiunea în spectacolul, altfel fascinant, al libertatii gândirii.

Ratiunea patrunde, aproape fara s-o stie, în zona speculativului si se trezeste în „pozitia” inconfortabila de a fi suspendata deasupra unui abis în care presimte, nelinistita, prezenta (sau absenta) lui Dumnezeu, un Dumnezeu care pare sa nu mai apartina religiei.

Claritatea si distinctia enunturilor fondatoare (cum ar fi Cogito, ergo sum al lui Descartes sau bazele more geometrico ale filosofiei lui Spinoza) ori clarificarea „pe baze rationale” a unor probleme preluate din medievalitate (argumentul ontologic, natura substantei, a atributelor, a cauzalitatii etc.) garanteaza coerenta sistemului pe care îl întemeiaza acesti filosofi, dar aduc ratiunea în zona paradoxalei intimitati si distante a gândirii care se gândeste pe sine gândind.

Soliditatea edificiilor filosofice din aceasta perioada se sprijina, asadar, pe un alt fel de mit al întemeierii, iar legitimitatea deductiilor este asigurata, paradoxal, de fragilitatea eului care se descopera stapân pe sine.