Romanul lui Orhan Pamuk, Ma numesc Rosu, este deopotriva o fantezie, un basm demn de O mie si una de nopti si un puzzle filozofic croit pe muchia istoriei, la granita dintre Orient si Occident: o captivanta calatorie caleidoscopica printr-un Istanbul nelinistit si crepuscular, in care se intalnesc arta, religia, iubirea, sexul si puterea.

Intriga politista proiectata in lumea fascinanta a miniaturistilor din Imperiul Otoman de la sfarsitul secolului al XVI-lea este un pretext de a cutreiera prin arabescurile unei ambigue povesti de dragoste pentru cei doritori de romanturi, prin volutele istoriei si geografiei pentru cei fascinati de lumea otomana, cea persana sau indepartat asiatica, prin arta, literatura si caligrafie pentru cei pasionati de miniatura, pictura si lectura.

In inima cartii, se ascunde insa o meditatie profunda, de o incontestabila acualitate, asupra statutului imaginii in lumea islamica, asupra rosturilor, conditionarilor si constrangerilor artistului, asupra deziluziei, timpului si uitarii intr-o lume in vesnica schimbare.

Recomandari pentru cartea: Ma numesc Rosu, de Orhan Pamuk

Romanul Ma numesc Rosu, scris la persoana I, este o calatorie in lumea miniaturistilor dintr-un Istanbul crepuscular, in care arta, religia si iubirea se intalnesc tematic. Miniaturistii nu aveau voie in acea perioada, potrivit invataturii Coranului, sa picteze natura sau sa faca portrete de femei, fiind amenintati cu iadul, pentru ca "natura ii apartine lui Allah".

In cartea lui Orhan Pamuk, crima si simbolurile miniaturilor devenite cifruri, precum si stilul dens, care urmareste mai multe planuri, amintesc de "Numele trandafirului", de Umberto Eco, dar si de exotismul din "O mie si una de nopti".

Intriga politista, presarata cu sex si crima, este un pretext de a cutreiera prin arabescurile unei povesti de dragoste ambigue petrecuta in Imperiul Otoman de la sfarsitul de secol al XVI-lea.

Lumea persana sau indepartat asiatica se intretaie cu cea otomana sub forma unei meditatii asupra lumii islamice, a constrangerilor artistului si a amaraciunii deziluziilor. Impresioneaza lirismul si descrierea lumii din perspectiva eului care a trecut prin moarte dincolo de lume, precum si trimiterile la Coran: "Nici intunecimile si lumina, nici umbra si arsita, nici vii si mortii nu sunt deopotriva".
(Evenimentul zilei)

Fabulos, uluitor, incitant… Ma numesc Rosu este un roman minunat, fantezist, patimas si maiestuos, exotic la modul cel mai original si mai captivant cu putinta. Orhan Pamuk este, incontestabil, un mare romancier
( The Scotsman)

„Un roman extraordinar…Pamuk, cu inteligenta sa lucida, dar si prin arabescurile pe care le descriu introspectiile sale, aminteste de Proust.”
(John Updike, The New Yorker)

„Orhan Pamuk nu este altceva decit cronicarul fidel al propriei constiinte, al unei lumi nascute din diferentele dintre Orient si Occident si al unui subiect care a framintat mintile unor ginditori celebri, precum Heidegger sau Derrida. Romanul sau este o meditatie despre autenticitate si originalitate, o opera construita ambitios pe mai multe niveluri dintr-odata.”
(Chicago Tribune)

„Sa spui ca Ma numesc Rosu este un roman politist e ca si cum ai spune ca Fratii Karamazov e roman politist: nu-i nimic mai adevarat, doar ca romanul lui Pamuk este atit de complex, in asa masura reuseste sa rupa limitele dintre genuri, incit afirmatia nu mai are nici un rost.”
(Times Literary Supplement)

„Deodata, ceva mi-a navalit in minte cu atita repeziciune, incit, pina sa pricep despre ce era vorba, mina mea grasuta apucase deja condeiul si prinsese a schita, incepind de la piciorul sting din fata, inaltat in aer, acel cal miraculos pe care nimeni altul nu si l-ar fi putut imagina. Dupa ce am legat degraba piciorul de trup, am trasat, cu indrazneala, cu iuteala, cu nesat, doua linii arcuite despre care, daca le-ati fi vazut, ati fi spus: «Omul acesta plin de iscusinta pare a fi caligraf, nu pictor!».” (Orhan Pamuk)

„Poate ca ati inteles pina acum: pentru oameni ca mine, adica pentru cunoscatorii intr-ale amaraciunii, care preschimba in cele din urma dragostea si suferinta, fericirea si lipsurile in pretextul unei vesnice singuratati, nu exista mari bucurii in viata, dupa cum nu exista nici mari tristeti. Nu spun ca nu-i pricepem pe ceilalti atunci cind sufletele le sint ravasite de asemenea simtaminte; dimpotriva, ii intelegem peste poate pe cei care le traiesc pina la capat. Ceea ce nu pricepem este strania neliniste in care se cufunda sufletul in asemenea clipe. Aceasta neliniste tacuta, care ne intuneca mintea si sufletul, ia locul bucuriei si tristetii pe care ar trebui, de fapt, sa le incercam.” (Orhan Pamuk)