Poemele din Operele imperfecte nu sunt mai frumoase sau la fel de frumoase ca eroticele din O viziune a sentimentelor.

Sunt, pur si simplu, altfel, desi apartin aceluiasi poet.

În loc sa regretam schimbarea, ar trebui sa o salutam: Nichita Stanescu este unul dintre putinii mari poeti români care nu accepta sa moara în viata fiind si, mai întâi la 37, apoi la 45 de ani, întoarce spatele la tot ce crease pâna atunci si cauta altceva. Tocmai aceasta misterioasa – pentru unii, inexplicabila sau inacceptabila – pluralitate asigura operei sale o remarcabila rezistenta în timp.

Etapa postmodernista este, în opera stanesciana, la fel de reusita si de însemnata, pentru evolutia istorica a poeziei românesti, ca si etapa modernista.

Sunt mai putine versuri memorabile si mai putine poeme antologice, dar în spatele textului programatic alcatuit pulseaza aceeasi gândire poetica în alerta, aceeasi inteligenta discursiva si, mai ales, aceeasi incredibila capacitate de a tulbura sensurile, care stravede, în semnele greu de înteles de pe fata, nodurile de neînteles de pe dos…

RaZVAN VONCU