"Dispare cartea!“ Strigatul acesta de alarma rasuna de cel putin douazeci de ani, de când Internetul, cu formidabilele lui posibilitati, a început sa patrunda în viata noastra.

Iata de ce Umberto Eco si Jean-Claude Carrière s-au hotarât sa cerceteze temeiurile acestei spaime, într-o suita de convorbiri moderata discret de eseistul Jean-Philippe de Tonnac.

Îndragostiti cu patima de obiectul numit carte, pastratori de exemplare cu valoare afectiva, ba chiar colectionari de raritati bibliofile, nici unul din cei doi nu da crezare acestei apocalipse anuntate pe toate vocile.

Pentru amândoi, spiritul va avea întotdeauna nevoie de un mediu în care sa se întrupeze, iar textul – fie el daltuit în piatra ori înscris pe papirus, pe pergament, pe hârtie sau, ca astazi, pe suport electronic – va fi întotdeauna unul din mediile privilegiate.

Performanta celor doi scriitori aflati în dialog nu e doar aceea de a ne alunga spaima, un dialog cu asemenea protagonisti devine inevitabil si el un spectacol al spiritului, iar aici Antichitatea si Evul Mediu, Orientul si Occidentul, romanul si filmul, ideile cele mai subtile si lucrurile cele mai pamântesti îsi dau replica si se oglindesc reciproc, luminând conditia omului în lumea contemporana.

Fragment: Nu sperati ca veti scapa de carti

Din doua una: fie cartea ramâne suportul pentru lectura, fie va exista ceva care va semana cu ceea ce cartea a fost întotdeauna, chiar si înainte de inventarea tiparului.

De peste cinci sute de ani, variatiile obiectului numit carte nu i-au modificat nici functia, nici sintaxa. Cartea este ca lingura, ciocanul, roata sau dalta.

Odata inventate, nu pot fi ameliorate în mod semnificativ. Nu se poate inventa o lingura mai buna decât o lingura. Cartea a dovedit ce poate, si nu vedem un alt obiect mai bun decât ea pe care l-am putea crea pentru aceeasi întrebuintare.

Poate ca vor evolua elementele sale, poate ca paginile nu vor mai fi din hârtie. Dar cartea va ramâne ceea ce este.

Daca discutia noastra ar fi avut loc cu o suta douazeci de ani mai devreme, ea s-ar fi limitat la teatru si carte. Nu existau radioul, cinematograful, înregistrarea vocii si a sunetelor, televiziunea, imaginile de sinteza, benzile desenate.

Or, de fiecare data când apare o tehnica noua, ea vrea sa demonstreze ca se emancipeaza de regulile si constrângerile care-au însotit aparitia oricarei alte inventii din trecut. Se vrea orgolioasa si unica.

De parca noua tehnica i-ar dispensa automat pe noii utilizatori de orice efort de învatare. De parca le-ar aduce de la sine o noua competenta.

De parca s-ar pregati sa mature tot ce a fost înaintea ei, transformându-i totodata în analfabeti retrograzi pe toti cei care ar îndrazni s-o respinga. Am fost toata viata martorul acestui santaj. Desi, în realitate, se întâmpla pe dos.

(Jean-Claude CARRIÈRE, Umberto ECO)