1. Macbeth. Eterna lupta dintre bine si rau – tema centrala a tuturor pieselor lui Shakespeare, indiferent de izvoarele fiecarei piese – se complica mult in Macbeth, prin necontenita interventie a puterilor malefice, reprezentate de vrajitoare si chiar de antica Hecate.

Psihologia celor doi eroi principali, Macbeth si sotia lui, este redacta cu o exceptionala maiestrie, si urmeaza o evolutie inversa.

Macbeth, cea mai scurta din dramele shakespeariene, este si cea mai patetica.

In ea se contopesc, poetic, trei teme tragice esentiale (a vinei, a culpei tragice a cuplului ucigas; iubirea patimasa a lui Macbeth pentru sotia lui, care are darul sa-l supuna dorintei acesteia; a iubirii deznajduite, dar zadarnice a femeii pentru barbatul pe care a reusit sa il indemne la crima si pierzare – n.m.), intr-un univers cufundat, treptat, in bezna, pana la sfarsitul, vesnic compensator, al tuturor operelor dramatice shakesperiene.“ (Dan Amedeu Lazarescu)

2. Othello este unul dintre cele mai patetice dintre marile personaje shakespeariene.

„Este cel de-al doilea maur pe care il aduce in scena Shakespeare, cel dintai fiind criminalul si perversul Aaron, iubitul reginei gotilor, Tamora, din Titus Andronicus.

In izvorul folosit de Shakespeare (culegerea italiana de povesti intitulata Hecatomythi, publicata de Giovanni Battista Giraldi, cunoscut sub numele de Cynthio – n.m.), Maurul este un viteay condotier, folosit, ca multi altii, de Venetia.

Pentru a-l inalta pe scara sociala, Shakespeare il pune pe Othello sa-si evoce neamul regesc inaintea Desdemonei.

Dar, lipsit de cultura si de perspicacitate, in afara treburilor militare, si cat se poate de magulit de castigarea Desdemonei ca sotie, Othello este o prada usoara in mainile lui Iago.

Isi da arama pe fata in societate, vorbindu-i de sus si lovind-o pe Desdemona in fata unor patricieni ca Lodovico si Gratiano.

Obsedat de imaginile libidinoase necontenit evocate de Iago, Othello nu merge pana la a o ucide pe Desdemona, cum o ucide, la sugestia lui Alfiero, in nuvela lui Cznthio, ci o strange de gat.

Si, afland, numaidecat adevarul, se sinucide, evocand un act de vitejie in slujba Venetiei.

Probabil cel mai grandio sfarsit al unui erou shakespearian.“ (Dan Amedeu Lazarescu)

3. Troilus si Cresida. Pentru Charles Jasper Sisson, ambiguitatea din Troilus si Cressida ar fi voita de Shakespeare, care trateaza vasta complexitate a ciclului troian, in sensul in care o literaturizase Evul Mediu, si cum o redase confratele lui Shakespeare, George Chapman, in traducerea sa versificata a unor carti din Iliada.

Ar fi vorba de o ispita artistica resimtita de Shakespeare, aceea de a se stradui sa stigmatizeze, pe o traiectorie istorica europeana de cel putin doua milenii si jumatate, inconstanta organica a femeilor, contrastand cu nesabuita nesabuinta a barbatilor, pe care, totusi, Shakespeare o inalta, poetic, la o tragica iluminare spirituala, in maretia sfasietoare a suferintei.

Troilus si Cressida cuprinde 3.496 de rânduri, dintre care 1.188 de rânduri în proza, 2.122 de decasilabe sau endecasilabe nerimate, si numai 186 rimate.

Este cea de-a treia piesa shakespeariana ca extensiune de rânduri, venind dupa Hamlet si Richard al III-lea.“ (Dan Amedeu Lazarescu)