Triunghiuri amoroase sunt destule în amândoua romanele lui Camil Petrescu de dinainte de razboi.

Combustibilul care pune dorinta în miscare este, în amândoua, vanitatea. Daca pasiunea se analizeaza si formeaza obiectul prozei psihologice, vanitatea se reflecta în gesturi si formeaza obiectul prozei comportiste.

Camil Petrescu, atât de dator lui Proust în tezele lui despre roman, nu-i datoreaza mare lucru în romane ca atare. Patul lui Procust e romanul unor vanitati ranite: a doamnei T. si a lui Fred Vasilescu, în primul rând. Tocmai ale celor carora Autorul le da cuvântul, pe care-i îndeamna sa scrie.

Doamna T. reuseste mai bine sa se confeseze, desi nici ea pâna la capat. Fred Vasilescu, în schimb, nu vorbeste deloc despre el însusi (nu aflam niciodata de ce o paraseste pe doamna T., pe care o iubea), preferând sa se ocupe de Ladima si de Emilia, a caror relatie îl intriga, fiindca nu descifreaza în ea nicio urma de vanitate.

Din contra, o patima greu stapânita la Ladima, iar la Emilia un vag dispret de femeie nesatisfacuta de darurile preponderent epistolare ale poetului îndragostit.

NICOLAE MANOLESCU