Eu fac o încercare filosofica, prezentând un Platon istoric si permanent, aceste doua fete caracterizând orice personalitate.

Prin stat el a stratificat corpul social si-a încercat formularea unei ordini rationale, a justului imanent. (...)

Meditatia nu i-a oferit „certitudinea empirica a idealismului problematic al lui Descartes, care nu se îndoieste de sine” (Kant, Critica ratiunii pure) fiindca autocunoasterea terestra nu este posibila, fara inspiratia venita de la zeu.

În miscarea gândirii lui între pamânt si cer, [Platon] ne prezinta omul complet si imperfect de aici si omul incomplet de dincolo, sufletul nemuritor. Nemurirea integrala formeaza continutul crestinismului. (...)

Nu discut doar ipoteza ca Platon ar fi atins adevarul, ci si platonismul în sine, permanenta sa, care consta în nelinistea metafizica a omului cautator si din certitudinea dogmatica a celui primitor, a relatiei dintre credinta si stiinta, dintre Dumnezeu, om si lume, înauntrul acestor termeni adevarul contopindu-se cu mântuirea.

Petre Tutea