Suflet candriu, de papugiu este o plimbare prin Bucurestiul de altadata, ilustrata cu fotografii rare,de arhiva, si comentata spumos de Radu Anton Roman, cu tot deliciul unei limbi romane vechi, dedata la arhaisme si regionalisme, care mai pitoresti, care mai nostalgice si mai pline de haz.

Recomandari pentru cartea Suflet candriu, de papugiu

# Dana Deac, Cotidianul: "...Radu Anton Roman este semnul farmecului cavaleresc pe care orice femeie il asteapta citeodata si o viata, este poetul captiv in „desertul plin de apa“, este patimasul aparator al naturii excedate de civilizatia „necivilizata“, este finul observator al istoriei Bucurestilor, este un spirit al culturii romanesti, care ar fi nedrept sa ramina cunoscut doar prin opera sa culinara."

   Fragment: Chisalita de pe ulita mare
 
   De la o vreme, le-a casunat primarilor pe cobilitari: se flendurea târgul de raul lor! Atâta rapan strângeau, atâta de urduroasa le era trecerea zilnica prin piete si prin urbe, incât hotarâsera sa-i opreasca pe olteni de la negot.

Mare nenorocire cazuse pe capul zarzavagiilor si livezarilor, nu zic, dar dreptate aveau pârgarii! Zi de zi, de pe urma precupetilor ramâneau numai putreziciuni. Duhnea raza de soare de noianul de pârgi trezite, dospea caldarâmul de storceli si de rascopturi coraslite! Mâl, zamparalâc intins pe tot orasul! Nicicum nu mai era chip de trait: puteau Bucurestii numai a varza clocita si a dovleci borsiti, a cartoafe stricate si a mere stroflocite, de-ti cârneau nasul.

   Popreala a cazut ca o stânca. De-acum, capatuiala, si asa ferfenita, a oltenilor se ducea de râpa. Jardarmii ii intorceau la bariere, erau opriti cu baioneta de a mai plimba patlageaua prin Bucuresti. Si nu era Chisalita de pe ulita mare vreun pârtag de duminica, sa se-ntoarca toate cum au fost luni.

   Nuuu! Era ucaz lipit pe stâlpi, porunca strasnica, militara. Daca nu se sucea primarele, ramâneau cobilitarii calici.

   Si atunci a venit de i-a-nvatat chichita un advocat, din cei cu apucaturi urâte, socialiste, avea numele scris cu rosu in condicuta, la sectia doi. Dar invatatura a fost buna.

   S-au spalat oltenii intre destele de la picere, s-au imbracat de duminica, cu camesoaiele cele bune si brâiele inflorate, si s-au dus la politie, sa ceara invoire. Au grijit cobilite noi, le-au mitocosit, au ales si au pus in ele ceaveau mai bun, tarapangele una si una, praji mustaciosi, pere pergamute, ridichi de luna, rumeioare sa zici ca-s date prin cârmâz, prune bistrite, atunci culese, incai si flori. Si asa, tarcati de sarbatoare, cu palariile-n cap, au calcat taranii urbea, pe unde era ea mai ferchezuita si mai fandosita!

   Au fost cu miile! Sa zici ca jucau rosiorii barbuncul, asa mergeau toti intr-un pas, asa se leganau toti odata sub cobilite! Defilarea a placut, chit ca batjocura si vorbele-n raspar ale bucurestenilor au curs ca Jiul si ca Dunarea. Dar când n-au luat bucurestenii lumea-n râs, si inca din perdaf, vorba ceea?

   S-a muiat inima pârgariei. I-a mai probozit o data, si i-a iertat, ingaduindu-i din nou pe ulitele si stradelele orasului. Asta, pâna si-or da din nou in petic! Ca oltenii, de!...