Cele mai multe versuri ale acestei carti au fost scrise înainte de anul 1982 si au vazut lumina tiparului în "Flacara" (revista si almanah), în 1982-1983 si într-o sectiune a "Cartii cartilor de poezie".

Cenzura politica antidecembrista si cenzura economica postdecembrista au oprit, pâna astazi, drumul cartii spre tipar. Ma temeam ca schimbarile din România anilor nostri vor face anacronica poezia de acest fel astazi. Nu, din pacate nu. Atlantida continua sa stapâneasca România.

A-i fi poetul, a-i analiza politica si morala, constiinta si inconstienta, ramâne un privilegiu pentru cel ce-a înteles, mai devreme decât altii, ca avem apa pâna la gura si peste gura, dar condamnam pe cei care au avertizat ca tara se scufunda.

Adrian Paunescu

Adrian Paunescu spune: Traiam in plina Republica Socialista Romania,
in ea si asupra ei deschisesem ochii de adolescent,
Ca multi alti compatrioti, trecusem prin toate,
Prin bune si rele, prin interdictii si libertati,
Cu tata - puscarias politic, cu bunicul - la fel,
Umilinte si semne de demnitate, toate-toate,
Saracie umilitoare si prosperitate reala,
Cenzura si libertate, blazare si speranta,
Plugul cu boi si bucuria dezvoltarii,
Cartile vechi si orasele noi, Romania intreaga,
Cand, pe la inceputul anilor 80, a inceput
Sa se simta un fel de scufundare lenta,
Aproape insesizabila, pentru multi compatrioti,
Un rau care nu se exprima limpede, ci se insinua
In subconstientul unor nelinistiti ca mine,
Tara mea trecuse la perioada lentei scufundari.
Am scris in acei ani o carte apocaliptica,
Numita, programatic aproape si tensionat,
"Ultima noapte pe Atlantida" si in care,
Nu doar cumplita senzatie ca apa ne urca pe trupuri
Dadea nume nelinistii mele de om al uscatului
Dar si, mai cu seama, ingrozitoarea senzatie
Ca orice avertisment cu privire la inecarea tarii
Este luat in deradere si chiar pedepsit,
Se intarea, prin toate mijloacele propagandistice,
Lozinca nestirbitei noastre infailibilitati,
Declamam, in stari de trezie si in stari de somnolenta,
Aceeasi lozinca asiguratoare, potrivit careia
Socialismul a invins definitiv la orase si sate,
Ceea ce inducea in constiintele noastre refuzul scufundarii,
Cum sa se inece o tara eminamente uscata?

Descriam obsedat sali de judecata demente,
In care, cu apa pana sub barbie, judecatorii condamnau drastic
Pe inculpatul care sustine ca apa urca mai sus de glezne
Si ca Atlantida ar fi in pericol de scufundare,
Presarasem in aceasta tragedie ireversibila scene
De dragoste, de refugiu, de duiosie si sacralitate,
Probabil incercam eu insumi, ca si tristii mei eroi,
Sa avertizez, macar sa atrag atentia, sa anunt
Ca ne scufundam, cu tara cu tot in noroi,
Si ca nu trebuie pedepsiti cei care anunta dezastrul,
Nu neaparat pentru ca ar mai fi putut face cineva ceva,
Dupa ce nenorocitul proces al prabusirii incepuse,
Dar macar atat, sa nu fie asasinati aducatorii vestilor proaste,
Macar atat, sa nu cream premisele razbunarii dupa moarte,
Macar atat, sa recunoastem realitatea Atlantidei.

Dar zgomotul marilor manifestatii acoperea
Orice efort de luciditate si de avertisment.
Ni se spunea ca mergem si ni se cerea sa spunem
Ca mergem din succes in succes, hotarat,
Iar judecatorii ii certau pe toti cei care, ca si mine,
Atrageau atentia ca apa a urcat si urca sa inece tara
Acuzatiile se rosteau, de la un moment incolo, mai greu,
Pentru ca judecatorilor le intrase apa in guri si ei o scuipau,
Bolborosind ca nu exista nici pic de apa care sa ne pericliteze,
Precum nici sentintele nu se mai auzeau distinct din cauza apei,
Din care judecatorii isi ridicau pentru scurta vreme capetele,
Tot mai confuz bolborosind ca anuntarea apei e un delict
Si ca o asemenea propaganda criminala e inadmisibila.

Continutul cartii mele, "Ultima noapte pe Atlantida",
S-a revarsat otravit si asupra destinului ei de carte,
Pe care pana azi, iata, n-am reusit s-o public,
Dar la care ma refer izbavitor ca la o rascruce
Si, dupa ce Republica Socialista Atlantida a expirat,
Reiau tema tarii in prabusire, astazi, cand Romania
Se scufunda fara niciun sprijin, tragic, in noroi,
Poporul ei, scos treptat afara din istorie,
Sufera de lipsa de intrebuintare, de imputinare a painii,
De distrugere a orizontului catre ziua de maine,
De singuratate contagioasa si de catuse,
De viata in menghina si de minciuna, urata,
E tot mai acuta si mai raspandita senzatia
Ca in Romania, sarmana Atlantida, nu se mai poate trai.
Pluralismul opiniilor, care ar fi trebuit sa duca la adevar,
Protejeaza in mod paradoxal minciuna si confuzia,
O bomba de noroi va exploda in curand in sferele inalte,
Tot mai multe maternitati vor sa se declare cimitire.

Dar o intoarcere la unul din textele cartii scufundate,
"Ultima noapte pe Atlantida",
Scrisa si publicata partial acum trei decenii,
Ne-ar putea procura sentimentul primenitor
Ca ascultam un buletin de stiri din zilele noastre,
Pe ideea ca totul merge bine si ca va fi si mai bine,
Ca nu ne ameninta nicio primejdie de nicaieri
Si ca n-avem de ce sa ne temem de venirea apei,
Din moment ce noi, in frunte cu liderii oficiali,
Construim aici, definitiv si disperat,
Praful si pulberea.
Atlantida exista. Atlantida e resuscitata. Aleluia.
7 mai 2010