„Aparitia lui Culianu printre noi a fost un miracol; parea ca exemplul sau ne poate face mai buni, mai profunzi, mai îndrazneti, mai temeinici.

Disparitia sa a fost o catastrofa; fara emulatia stârnita de extraordinara sa reusita, am redevenit ce eram, si chiar mai putin decât atât. O cultura nu traieste (numai) din buchiseala, ci (mai ales) din strapungeri si iluminari.

Dupa entuziasmul stârnit de revelatiile lui Mircea Eliade, a urmat emotia stârnita de revelatiile lui Ioan Petru Culianu. Primul ne-a aratat ca absolutul filozofiei se trage din existenta ontologiilor arhaice, iar acestora le-a redat actualitatea.

 Al doilea ne-a initiat în absolutul cunoasterilor revolute si viitoare, carora le-a etalat epistemologia.

Amândoi s-au ocupat de religii si au cautat realul absolut în toate formele de realitate cotidiana.

Amândoi au biruit lumea, ajungând mari savanti recunoscuti de toti; si amândoi au încercat sa realizeze în mod subversiv absolutul -unul cu îndrazneala savantului universal, celalalt cu strafulgerarea geniului revolutionar.

Descoperirile lor ar fi putut schimba din temelii o cultura. Dar dupa disparitia lor nu a urmat nimic.

Strapungerile si iluminarile prilejuite de creatia lor au ramas, în tarile care le-au dat nastere, lipsite de orice consecinte.

Odata ei plecati, noi am recazut în întuneric. Bâjbâim, complet lipsiti de geniu.“

(Horia-Roman PATAPIEVICI)