Un veac de singuratate este prima opera literara de la Cartea Facerii incoace, care ar trebui citita de intreaga omenire (The Times)
Publicat pentru prima data in 1967, romanul Un veac de singuratate a fost cel care l-a consacrat pe autorul sau ca fiind unul dintre maestrii narativei contemporane, aducindu-i in 1982 Premiul Nobel pentru literatura.
In afara de faptul ca a scris o carte admirabila, Marquez a reusit sa se ia la intrecere, de la egal la egal cu realitatea insasi, sa incorporeze romanului tot ceea ce exista in comportamentul, memoria, fantezia sau cosmarurile oamenilor, sa faca din naratiune un obiect verbal care sa reflecte lumea asa cum este ea: multipla si oceanica. (Mario Vargas Llosa)
Un veac de singuratate, fragment
A plouat patru ani, unsprezece luni si doua zile. Au fost perioade in care picura numai, si toata lumea isi imbraca hainele de sarbatoare si lua un aer de convalescenta pentru a sarbatori inseninarea, insa foarte curand se obisnuira sa nu mai vada in aceste pauze decat semnele unei nemiloase recrudescente.
Cerul se deserta in vijelii pustiitoare, si dinspre miazanoapte se napusteau uraganele care smulsera acoperisuri, daramara ziduri si dezradacinara ultimele trunchiuri ale plantatiei. La fel ca odinioara in cursul acestor zile, calamitatea insasi avea sa sugereze mijloacele de aparare impotriva plictiselii. Aureliano al Doilea s-a numarat printre aceia care au facut tot ce s-a putut pentru a nu se lasa biruiti de inactivitate.
Intr-o dimineata, trezindu-se, Ursula simti ca se sfarseste intr-un fel de lesin apatic, si ceru sa fie adus parintele Antonio Isabel, daca era nevoie pe targa, cand Santa Sofia de la PIedad descoperi ca are spatele pavat cu lipitori. Le dezlipira una dupa alta, frigandu-le cu carbuni, cu putin inainte de a-i fi supt tot sangele.
Au fost nevoiti sa sape canale pentru a evacua apa din casa si a scapa de broaste si de melci, si astfel, dupe ce se zvantau podelele sa poata scoate caramizile puse sub picioarele paturilor si sa umble din nou in pantofi.
Prins cu nenumaratele mici reparatii care-i retineau toata atentia, Aureliano Buendia nici nu realiza ca incepuse sa imbatraneasca, pana in seara cand, privind apusul timpuriu al soarelui dintr-un balansoar, isi dadu seama ca se gandeste fara sa freamate la Petra Cotes.
Nu ar fi avut nimic impotriva sa se intoarca la dragostea searbada a Fernandei, a carei frumusete devenise mai calma odata cu maturitatea, insa ploaia il tinuse la adapost de orice pornire patimasa si-i insuflase seninatatea spongioasa a lipsei de pofte.
