Vindecare este un cuvînt foarte tare. Oare nu este o dovada de aroganta din partea unui medic sa foloseasca un asemenea cuvînt în titlul unei carti despre stres, anxietate si depresie? M-am gîndit mult timp la aceasta problema.

Pentru mine, vindecare înseamna ca pacientii nu mai sufera de simptomele de care s-au plîns cînd au venit la prima consultatie si ca aceste simptome nu apar din nou dupa ce tratamentul s-a încheiat - ca atunci cînd tratam o infectie cu antibiotice.

Asta am observat si cînd am început sa practic metodele descrise în carte, lucru confirmat de o serie de studii de cercetare. În cele din urma, am decis ca pot sa folosesc cuvîntul "vindecare" în titlul cartii. Daca nu l-as fi folosit, ar fi fost o lipsa de sinceritate din partea mea.

Ideile prezentate în aceasta carte sînt inspirate, într-o buna masura, de lucrarile lui Antonio Damasio, Daniel Goleman, Tom Lewis, Dean Ornish, Boris Cyrulnik, Judith Hermann, Bessel van der Kolk, Joseph LeDoux, Mihaly Csikszentmihalyi, Scott Shannon si ale multor alti medici si cercetatori.

De-a lungul anilor, noi am luat parte la aceleasi conferinte, am frecventat aceiasi colegi si am citit aceeasi literatura stiintifica. Prin urmare, e firesc ca între cartile lor si a mea sa existe o oarecare suprapunere, în ele regasindu-se multe referinte comune si idei similare.

Venind în urma însa am putut profita de maniera lor de expunere a ideilor stiintifice în termeni simpli, usor de înteles. Le aduc aici multumiri pentru tot ceea ce este valoros în aceasta carte. În privinta ideilor pe care ei s-ar putea sa nu le accepte, îmi asum, desigur, întreaga responsabilitate.

Toate cazurile clinice expuse în paginile care urmeaza provin din propria mea experienta (în afara unor cazuri descrise de cîtiva confrati psihiatri în literatura medicala si indicate ca atare). Din ratiuni evidente, atît numele, cît si toate informatiile care ar putea duce la identificarea persoanelor au fost modificate.

De cîteva ori, din motive literare sau care tin de claritatea expunerii, am preferat sa unesc în aceeasi relatare trasaturi clinice ale unor pacienti diferiti.

David Servan-Schreiber

Citeste un fragment din cartea "Vindeca"

Inima si ratiunea

"Adio", spuse vulpea. "Iata secretul meu. E foarte simplu: noi nu vedem bine decît cu inima. Esentialul e invizibil pentru ochi." (Antoine de Saint-Exupéry, Micul Print)

Herbert von Karajan a declarat cîndva ca nu traieste decît pentru muzica. Nici el nu stia cît adevar ascund vorbele lui... A murit chiar în anul în care a iesit la pensie, dupa treizeci de ani petrecuti la pupitrul orchestrei filarmonice din Berlin. Cel mai surprinzator este ca doi psihologi austrieci ar fi putut prevedea acest lucru.

Cu 12 ani în urma, ei studiasera felul în care inima maestrului reactiona la diversele sale activitati. Astfel, cele mai mari variatii ale ritmului cardiac au fost înregistrate în timp ce dirija un pasaj deosebit de emotionant din uvertura Lenora Nr. 3 de Beethoven. De fapt, îi era suficient sa reasculte acest pasaj pentru a înregistra aceeasi acceleratie a ritmului cardiac.

În aceasta compozitie, existau pasaje mult mai obositoare din punct de vedere fizic pentru un sef de orchestra. Totusi, în cazul lui Karajan ele nu provocau decît slabe cresteri ale ritmului cardiac.

În ce priveste celelalte activitati, nu parea sa "le puna la inima". Daca, de exemplu, facea manevre periculoase cu avionul particular, inima lui abia daca "observa" acest lucru. Inima lui Karajan era total daruita muzicii. Si cînd maestrul a parasit muzica, inima nu l-a urmat.

Cine nu a auzit povestea vreunui vecin mai în vîrsta care moare la cîteva luni dupa sotia sa? Sau a unei mame care se stinge la putina vreme dupa ce si-a pierdut fiul? În limbajul comun se spune ca acestia au murit "de inima rea".

Multa vreme, stiinta medicala a tratat cu dispret incidentele de acest tip, considerîndu-le simple coincidente. Abia în ultimii douazeci de ani, mai multe echipe de cardiologi si psihiatri au cercetat atent aceste "coincidente".

Si au descoperit ca stresul e un factor de risc mult mai mare decît tigara în ce priveste bolile de inima. Ei au constatat, de asemenea, ca o depresie ce survine în urma unui infarct este un indiciu mult mai exact al decesului în urmatoarele 6 luni decît orice alta masuratoare a functiei cardiace.

Cînd creierul emotional se deregleaza, inima sufera si, în cele din urma, se epuizeaza. Dar cea mai uimitoare descoperire este aceea ca relatia functioneaza în ambele sensuri. Buna functionare a inimii influenteaza, la rîndul ei, creierul.

Unii cardiologi si neurologi vorbesc chiar despre existenta unui "sistem inima-creier" indisociabil.

Daca ar exista un medicament capabil sa armonizeze aceasta relatie intima dintre inima si creier, efectele lui benefice ar fi resimtite de întregul organism. Ar încetini îmbatrînirea, ar reduce stresul si oboseala, ar elimina anxietatea si ne-ar proteja împotriva depresiei.

Noaptea ne-ar ajuta sa dormim mai bine, iar ziua, sa functionam mult mai eficient, marindu-ne puterea de concentrare si performantele. Acest medicament ne-ar permite sa atingem mai usor starea de "flux" echivalenta cu bunastarea psihica, prin echilibrarea relatiei dintre creier si corp.

Ar avea efecte antihipertensive, anxiolitice si antidepresive în acelasi timp. Daca ar exista, nici un medic n-ar ezita sa-l prescrie. La fel ca în cazul fluorului pentru dinti, guvernele ar sfîrsi prin a aproba introducerea lui în apa potabila.

Din pacate, medicamentul miraculos înca nu exista. În schimb, de putina vreme, dispunem de o metoda simpla si eficienta, la îndemîna oricui, care pare sa creeze tocmai conditiile esentiale armoniei dintre inima si creier.

Cu toate ca metoda a fost descrisa abia recent, numeroase studii i-au pus deja în lumina efectele benefice asupra corpului si emotiilor celor care o stapînesc, printre care încetinirea îmbatrînirii fiziologice.

Pentru a întelege cum este posibil acest lucru, trebuie sa vedem mai întîi cum functioneaza sistemul inima-creier.